Cu o super-echipă, incluzând jucători precum Petschowski (timișorean de origine, considerat cel mai mare jucător din istoria fotbalului românesc, până la Dobrin), Farmati, Bonyhadi, Lorant, F. Meszaros sau Toth III (ultimii trei, foști sau viitori internaționali maghiari), ITA va domina scena românească imediat postbelică. Va cuceri primele două titluri de după război (1947, 1948), apoi alte două, în 1950 și 1954. Între timp, von Neumann pierduse controlul asupra clubului, prin naționalizarea din 1948, iar numele grupării devenise, în spiritul bolșevic al vremii, Flamura Roșie UTA.

După o perioadă de frământări, UTA (denumire adoptată în 1957) va reveni în prim-plan, cucerind alte două titluri (ultimele) în 1969 și 1970. În acest din urmă an elimină pe Feyenoord, deținătoarea trofeului, din CCE, iar în ediția 1971/72 a Cupei UEFA ajunge în sferturile de finală, stopată de Tottenham după ce eliminase pe Austria Salzburg, Zaglebie Walbrzych și Vitoria Setubal.