În numărul de săptămâna trecută, ”Fotbal vest” a publicat un interviu de o pagină despre cariera antrenorului Fortunei, Valentin Negoiță. Interviul a fost realizat de Ovidiu Lința, sub titlul ”Ghinionul a făcut să-mi rup piciorul şi să ratez orice şansă de a merge la CM ’94!”. Iată-l, în întregime.

Rep.: V-aţi născut într-una din cele mai frumoase zone ale ţării, Valea Prahovei. Ce v-a determinat să vă îndreptaţi către fotbal în copilărie, şi nu către – de exemplu – drumeţii montane?
V.N.: Cam orice copil când face primul pas către un sport, alege întâi fotbalul. În al doilea rând, m-am născut la Câmpina şi mare parte din copilăria şi adolescenţa mea am trăit-o la Poiana Câmpina, deci aproape de stadionul fostei echipe. Am fost crescut de bunici şi mă despărţea doar un gard de casa lor şi stadion.
Rep.: Aşadar, se poate spune că v-aţi născut pe terenul de fotbal!
V.N.: Da, se poate spune aşa. Iar în fiecare zi dădeam mai mare amploare fotbalului decât şcolii, ceea ce nu e bine, fiindcă trebuie puse amândouă pe acelaşi loc. Asta a fost pasiunea mea, fotbalul, de dimineaţa până seara. Erau într-adevăr şi terenurile de zgură, cum era în perioada aceea. Mai jucam cu picioarele goale, mai cu tenişi, mai cu ghete rupte, dar mi-a plăcut şi am rămas în domeniu.
Rep.: Cred că orice antrenament susţinut acolo era ca şi într-un regim de cantonament. Multe formaţii caută să efectueze stagii centralizate în acea zonă, datorită aerului excelent. Aveaţi un avantaj din start!
V.N.: Aşa-i, acesta e un avantaj, având în vedere zona frumoasă de acolo. Şi nu atât că e frumoasă zona, ci în special pentru ozonificare. Aerul e curat şi sănătos şi probabil că ne-a dat şi impulsul pentru a fi toată ziua, de dimineaţa până seara, pe teren.

„În copilărie organizam campionate împreună cu Florin şi Marius Macavei”
Rep.: Aveţi în familie foşti fotbalişti: fraţii Florin şi Marius Macavei (n.r. – preşedintele şi, respectiv, vicepreşedintele Fortunei Covaci), care vă sunt verişori primari, au evoluat la nivelul Diviziei C şi chiar al ligii secunde. Fiind de vârstă apropiată cu cei doi, sunt convins că aţi jucat fotbal în copilărie cu Florin şi Marius!
V.N.: Bineînţeles, Florin şi Marius îşi petreceau vacanţele pe Valea Prahovei. Mai precis la Poiana Câmpina, unde ne întâlneam toţi verii. Eram vreo şase, fiindcă mai avem alţi doi verişori care veneau de la Comarnic, ne întâlneam cu toţii şi jucam.
Rep.: Aproape jumătate de echipă!
V.N.: Aproape! Vacanţele le petreceam împreună şi în acea perioadă organizam mici campionate, între străzi, cartiere…
Rep.: Aţi fost convocat vreodată la loturile naţionale de juniori?
V.N.: Nu. Probabil că unul dintre inconveniente eram fizicul meu, fiindcă eram destul de slab şi nimeni nu-mi dădea nicio şansă s-ajung în fotbalul mare, unde am ajuns în următorii ani. Eram un jucător foarte iute, dar foarte slab, ca să nu zic că eram piele şi os. Acesta a fost un minus pentru a fi selectat la loturi. Am fost la câteva acţiuni de selecţie zonale şi chiar naţionale, însă doar atât, din cauza fizicului necorespunzător.
Rep.: Ca mijlocaş aţi început?
V.N.: Nu! Ca o surpriză, am început fundaş dreapta la copii. Pe parcurs, la juniori, la CSŞ 1 Câmpina, am jucat atacant, fiindcă aveam viteză bună. Acolo am prins gustul golului.

„Deşi eram monitorizat de Dinamo, m-a încorporat Steaua!”
Rep.: Aţi ajuns încă de tânăr la Steaua. Cine v-a remarcat?
V.N.: La 16 ani am debutat în Liga a III-a, la Unirea Câmpina. M-am transferat la Poiana Câmpina, care tocmai retrogradase din „B”, unde am stat în tur. În retur m-a luat Petrolul Ploieşti, unde am debutat în liga secundă. Ulterior am primit ordin de încorporare de la Steaua şi a trebuit să mă prezint acolo. Cam asta a fost conjunctura prin care am ajuns la Steaua. Se întâmpla înainte de Revoluţie, în 1988. A trebuit să mă prezint la Steaua, deşi eram monitorizat de Dinamo!
Rep.: Steaua avea atunci o formaţie cu multe nume mari. Cum v-au primit jucătorii consacraţi?
V.N.: Era Lung în poartă, apoi Dan Petrescu, Bumbescu, Iovan, Ungureanu, Rotariu, Muzsnay, Lăcătuş, Ilie Stan, Ilie Dumitrescu, Hagi, Grigoraş, Balint… Chiar în acea perioadă, la Steaua au mai fost legitimaţi trei tineri jucători din vest, de la Timişoara: Artimon, Săvoiu şi regretatul Sima, care era una din cele mai mari speranţe ale fotbalului românesc din acea perioadă. Am mai fost eu şi a venit şi Vivi Răchită în grupul tinerilor de perspectivă. Noi aceştia eram în lotul echipei mari, dar majoritatea meciurilor le-am disputat în campionatul de tineret şi ţin minte că luat şi titlul la acest nivel. În ’89 am rămas la echipa mare doar eu, Artimon şi Săvoiu şi chiar am debutat în „A” în acea ediţie (n.r. – la 27 mai 1990), chiar la Timişoara, într-un meci câştigat de Poli cu 4-2! Eu cu Alin Artimon, nu mai ştiu dacă şi Săvoiu, eram trecuţi pe lista UEFA pentru Cupa Campionilor şi chiar am făcut două deplasări cu Steaua. Ambele în toamna lui 1989, una în Islanda, la Reykjavik, şi una la Eindhoven, la acel teribil meci câştigat de PSV cu 5-1, după ce Steaua învinsese cu 1-0 la Bucureşti şi a condus cu 1-0 în Olanda! Apoi a venit Revoluţia şi aproape fiecare echipă care a dat jucători forţat sau mai puţin forţat la Steaua sau Dinamo, a cam început să şi-i recupereze.
Rep.: Iar dvs. v-aţi întors la Petrolul.
V.N.: Am ajuns la Petrolul, de care aparţineam, dar, de fapt, împrumutat pentru doi ani de Steaua. Eu încă  rămăsesem subofiţer activ la clubul Steaua, deci eram salariatul Ministerului Apărării. Până în 1992, când, în sfârşit, prin nu ştiu ce tranzacţii, Petrolul a putut să mă recapete definitiv, şi pe mine şi pe Răchită. Din ’92 până-n ’94 am avut o creştere enormă în cariera mea. În 1994, cu puţine săptămâni înaintea Campionatului Mondial din SUA, mi-am rupt piciorul. Eu şi cu Răchită eram în lotul lărgit al naţionalei, cum se face de obicei înaintea turneelor finale. Dar, din păcate, ghinionul a făcut să-mi rup piciorul şi să ratez orice şansă de a prinde lotul pentru Mondial.
Rep.: Cum s-a întâmplat această nefericită accidentare?
V.N.: Într-un meci cu Progresul Bucureşti am avut un contact chiar cu fostul jucător al lui Poli, Stoicov, care atunci evolua la acea formaţie. Nu pot să spun că Adi Stoicov mi-a rupt piciorul, a fost un contact un pic mai dur, el fiind şi un jucător mai dârz, mai arţăgos. A fost un contact ca multe altele înainte, dar aşa a fost să fie, ghinionul meu. Şi, de acolo, uşor-uşor a trebuit să renunţa la cariera de fotbalist profesionist, în 1995.
Rep.: La Petrolul aţi fost coechipier cu fostul portar al lui Poli, Jipa, cu Octavian Grigore, Răchită şi mulţi alţii. Ba chiar aţi figurat pe raportul de joc în „dubla” pierdută cu Anderlecht, în Cupa UEFA…
V.N.: Am prins banca de rezerve şi era o onoare pentru mine, după ce am atins şi Champions League cu Steaua în două meciuri. După acel entuziasm din UEFA, Petrolul a mers destul de bine şi chiar a câştigat Cupa României în 1995.
Rep.: Însă n-aţi apucat să jucaţi acea finală cu
Rapid…
V.N.: Doar în meciurile din primele faze ale competiţiei. Am fost în lot şi am celebrat alături de băieţi cucerirea trofeului însă, din păcate pentru mine, a trebuit să renunţ total la fotbal. Dar perioada ’90-94 pot să spun că a fost o perioadă de vârf pentru mine, având în vedere că devenisem căpitanul echipei în 1993 şi 1994, iar în 1992-1993 am fost golgeterul Petrolului. Pot să spun că am contribuit la menţinerea echipei în prima ligă, fiindcă am avut şi o perioadă în care ne luptam la retrogradare cu Bacăul, Sibiul…

„Am vrut să facem şi noi o glumă şi ne-a costat 16 kilometri!”
Rep.: Desigur, accidentările sunt momentele cele mai urâte din viaţa unui fotbalist. Dar există şi multe alte aspecte frumoase pentru un jucător. Ce amintiri mai hazlii aveţi din carieră, de prin cantonamente, deplasări?
V.N.: Tineri fiind, mai făceam şi noi năzbâtii. Prin ’90, când la Petrolul încă era antrenor Virgil Dridea, eram în cantonament la Sinaia, la hotel Montana. La anumite antrenamente aveam de alergat „crosuri” de 7-8 kilometri. Ne lăsau, de exemplu, pe la Azuga sau Poiana Ţapului, antrenorii, cu medicii şi maseurii stăteau în autocar şi ne cronometrau, ne aşteptau la fiecare 3-4 kilometri. Noi ce-am făcut? Eu, împreună cu Vivi Răchită, Zmoleanu, Chiriţă şi cei din „garda veche”, am aşteptat să plece în alergare tot plutonul, am rămas un pic în urmă şi am făcut autostopul pe şosea la cursele de călători dintre localităţi! Am făcut cu mâna, şoferul autobuzului a văzut că suntem de la Petrolul şi ne-a luat. În momentul în care am trecut pe lângă autocarul echipei ne-am strecurat printre pasageri, ca să nu fim observaţi. Dar, fiind totuşi încă tineri şi negândind următorul pas, nu ne-am dat seama că-n momentul în care restul plutonului trece pe lângă autocarul clubului se vede lipsa noastră! Am ajuns la hotel, toată lumea fericită, staff-ul ne-a întrebat cum ne simţim, cum e pulsul, cum a fost alergarea… „Nea Puiu, cam greu, dar ce să facem, am ţinut ritmul”, am spus noi. S-a prins că n-am alergat şi ne-a dus înapoi la Poiana Ţapului şi ne-a pus să fugim. Dar, de data asta, noi eram în faţă şi autocarul în spate! Am vrut să facem şi noi o glumă şi ne-a costat 16 kilometri!

„Irlandezii sunt foarte primitori şi prietenoşi”
Rep.: Să trecem la un capitol mai aparte, şi anume perioada pe care aţi petrecut-o în Irlanda. Cum a fost această experienţă?
V.N.: Am renunţat la fotbal destul de devreme, m-am căsătorit de foarte tânăr, la doar 19 ani, iar la 20 de ani deja aveam primul copil. Am două fete, una face 21 de ani în februarie, cealaltă are 9 ani. Neaşteptându-mă la o carieră aşa scurtă de jucător, fiind şi tânăr, n-am ştiut să-mi pregătesc retragerea aşa cum trebuia. După acea accidentare gravă, eu am mai fost plătit de club din ’94 până spre toamna lui ’95, după care am reziliat contractul, cum era normal. În acea perioadă am avut trei intervenţii la genunchi, însă n-am mai reuşit să revin pe gazon. În 1996, am fost nevoit să-mi vând apartamentul din Ploieşti, primit de la club, însă care era proprietatea mea personală, şi să mă întorc la Câmpina. Acolo am stat o perioadă împreună cu fata mea şi, văzând că efectiv nu mai pot să revin în fotbal, nu puteam lăsa copilul să sufere, fiica mea fiind învăţată cu un alt nivel de trai. Aveam de gând să plec undeva, prin Europa, să iau viaţa de la capăt, iar Vivi Răchită m-a ajutat atunci şi mi-a împrumutat vreo 7-800 de dolari. Am vrut să plecăm în America, ăsta era visul meu şi al soţiei. Dar am zic că prima dată să mergem în Irlanda, unde soţia mea avea deja rude. Prin nişte relaţii, prin nişte prieteni am făcut rost prin ’98 de viză de U.K., de Anglia, şi am reuşit s-ajung la Londra. De acolo am trecut fraudulos în Irlanda şi am ajuns la cumnata noastră. Imediat, după 3-4 zile, m-am angajat la un hotel, unde am şi lucrat în următorii 10 ani. Am pornit de la munca de jos, la spălat vase, la cărat bagaje…
Rep.: Dar nu v-aţi rupt total de fotbal, fiindcă în paralel aţi activat la un club din Irlanda.
V.N.: În 1999, fiind o perioadă economică mai bună acolo şi fiind nevoie de o forţă de muncă mai mare, Irlanda a avut deschidere mai mare pentru români. Din întâmplare am auzit că este o echipă de români la Dublin. Era într-adevăr o echipă de români înfiinţată de doar două luni de zile, de către cineva din Bucureşti. Formaţia se numea Romstar Dublin. Am luat legătura cu ei, pe unii îi şi cunoşteam de la Ploieşti, de la fotbal. Ne-am strâns vreo 25 de inşi şi am făcut un proiect, având un suport financiar destul de bun, Western Union, o companie de transfer de bani. Pentru Western Union era o nimica toată, la câţi români eram în Irlanda şi trimiteam bani acasă zi de zi, şi-au permis să ne sponsorizeze. Eram şi jucător şi antrenor, împreună cu Florin Avădanei, care a jucat pe la Braşov. Ne-am ocupat de această echipă până în 2001. Am început din liga a 6-a şi-n doi ani am ajuns aproape de liga a 3-a în campionatul românesc. În week-end-uri, la meciurile noastre veneau la stadion 6-700 de irlandezi! Voiau să vadă un spectacol, fiindcă noi, românii, ne năştem cu talent, avem simţul mingii, în vreme ce irlandezii se bazează doar pe luptă şi alergare. Spectatorii se bucurau de 10-12-14 goluri la fiecare meci, după care eram invitaţi de irlandezi la pub-uri. E ţara pub-urilor, la fiecare 10 metri găseşti câte un pub. Atmosfera era excelentă, sărbătoream, povesteam cu localnicii, care sunt un popor foarte primitor şi prietenos. La ei nu vezi supărare, invidie. În 2001, echipa a început să se destrame, fiindcă au venit nişte legi destul de aspre pentru emigranţii ilegali, iar unii jucători au fost nevoiţi să plece.
Rep.: Însă dvs. aţi continuat să rămâneţi acolo…
V.N.: În 1999, eu şi soţia am primit permisul de muncă în Irlanda, iar în 2000 s-a născut cel de-al doilea copil al meu, Astrid. Automat a fost cetăţean irlandez, iar pe baza ei am primit şi noi rezidenţă permanentă. În 2005 pot să spun că am început cu adevărat meseria de antrenor, de jos, de la nivel de copii şi juniori, cadeţi, amatori, profesionişti. Şi, din 2005 până în 2008 am făcut Şcoala de Antrenori în Irlanda. Ultimul curs şi ultimul examen, în mai anul acesta, a fost licenţa UEFA B.
Rep.: Iar atestatele urmează să vă fie recunoscute şi-n România, nu?
V.N.: Toate ţările afiliate la UEFA merg pe acelaşi regulament şi pe acelaşi sistem de cursuri şi obligatoriu, prin statutul liberei circulaţii a antrenorului şi al muncii, trebuie să fie recunoscute. Am dus toate hârtiile necesare la Mircea Rădulescu şi mi-am şi depus dosarul pentru cursul la licenţa UEFA A, ce va începe în ianuarie…